Aspirator ce funcționează prin teleportare cuantică


PS. Că tot veni vorba că oamenii de știință chinezi au teleportat o particulă cca. 100 km.

Anunțuri

O altă găselniță postmodernă … medicamente umplute din praf de carne umană


Mii de capsule de medicamente umplute un praf din carne umană au fost confiscate de vameșii sud coreeni, provenind din China. Contrabanda cu astfel de capsule a luat proporții, capsulele fiind considerate un remediu pentru multe afecțiuni.

„Medicamentele” au fost fabricate în nord-estul Chinei, fiind umplute cu un praf obţinut din uscarea cadavrelor unor bebeluşi. Se pare că această practică este posibilă cu ajutorul personalului medical corupt, care dă ponturi marilor companii farmaceutice chineze în cazul morții premature a bebelușilor sau al avorturilor.

Trupurile sunt duse la clinici unde sunt tranșate în bucăți mici și uscate în cuptoare cu microunde medicale. După ce este foarte uscată, carnea este transformată în praf și amestecată cu ierburi pentru a deghiza conținutul. Cererea este foarte mare, oamenii crezând că aceste capsule fac adevărate minuni pentru sănătate. Beneficiile așteptate sunt, în primul rând, o îmbunătățire a imunității și a rezistenței fizice.

Unele clinici chineze predau voluntar corpurile bebelușilor companiilor producătoare de medicamente, potrivit unui documentar. Publicația „San Francisco Times” a citat mai multe teste medicale care au dovedit că astfel de capsule au un conținut de 99,7% rămășițe umane.

Autoritățile chineze se luptă din august, anul trecut, cu această mafie, încercând să oprească exportul de capsule cu praf de carne umană. Îngrijorarea cea mai mare este că acest tip de comerț se va muta pe internet și va ajunge în toate zonele lumii.

Deși nu au fost numite oficial, se pare că provinciile-sursă sunt cele din nordul țării.

Începând vara trecută, numai în Coreea de Sud au fost confiscate 17.450 de capsule cu praf de carne umană, care erau vândute cu numele de suplimente. Specialiștii din sănătate avertizează că acestea sunt departe de a fi un panaceu, ci constituie un pericol foarte mare.

Sursa evz.ro

Interpretări la „Pilda Samariteanului Milostiv” (1/4)


Pilda samariteanului milostiv este parte integrantă din învățătura pe care Mântuitorul o folosește în elaborarea celei mai importante porunci din Scripturi, și anume porunca iubirii. Deși Mântuitorul prezintă că cea mai importantă poruncă este „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta[1] el adaugă în versetul următor că trebuie cu obligativitate, deoarece sunt integrante, „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este altă poruncă mai mare decît acestea[2]. Iubirea aproapelui și iubirea lui Dumnezeu trebuie făcută împreună, deodată, și nicidecum separate temporal una de celalată.

Problema care se ridică în această pildă, cade efectiv, pe ceea ce cărturarul, sau învățătorul Legii, înfățișat înaintea Mântuitorului o deschide și anume, problema aproapelui: „Și cine este aproapele meu?”[3].

În cele ce urmează dorim să discutăm despre modul în care Isus Hristos pune problema atunci când îi răspunde la această întrebare iar răspunsul Mântuitorului cade sub formă de pildă. Ce a dorit Isus să spună prin această pildă? Ce trăiri implică Isus prin aceste cuvinte? Ce se înțelege și ce se subînțelege din pilda samariteanului milostiv? Sunt doar câteva din probleme la care doresc să ofer răspuns și în explicitarea pildei doresc să fac apel la diferiți cercetători care în studiile lor au utilizat imaginea bunului samaritean.

Origen – interpretarea alegorică

Origen Adamantius, sau simplu Origen, este teologul creștin alexandrin care oferă o interpretare acestei pilde în direcția specifică școlii alexandrine, și anume cea alegorică. Vorbind în Omiliile sale din Evanghelia după Luca Origen aduce în discuție și Pilda Samariteanului Milostiv.

La introducerea acestei omilii el prezintă ideea unui bătrân oarecare care vorbind despre această pildă afirmă că Isus când a rostit această imagine se referea la faptul că acel om care cobora de la Ierusalim la Ierihon este „Adam. Ierusalimul raiul, Ierihonul lumea, tâlharii puterile vrăjmașe, preotul Legea, levitul proorocii, iar samarineanul este Hristos. Rănile ar fi neascultarea, dobitocul trupul lui Cristos, casa de oaspeți, adică hanul cel deschis tuturor care vor să intre, imaginează Biserica. În plus, cei doi dinari reprezintă pe Tatăl şi Fiul, gazda pe mai marele Bisericii încredințat cu îndrumarea, iar făgăduința samariteanului de a reveni ar imagina a doua venire a Mântuitorului”[4].

Deși această interpretarea în viziunea lui Origen este una duhovnicească, dar și ispititoare, ea nu are aplicabilitate universală, deoarece, spune Origen, „nu orice om a coborât de bună voie din Ierusalim la Ierihon și nu pentru acest motiv trăiesc toți oamenii care sunt încă în viață astăzi, ci pentru că Hristos a fost trimis și a venit la oile cele pierdute ale casei lui Israel”[5].

Mergând și el pe această linie alegorică afirmă că acei tâlhari care au atacat acea persoană nu sunt altcineva „decât aceia despre care Mântuitorul spune: Toți cât au venit înainte de Mine sunt furi și tâlhari”[6] iar rănile și plăgile dobândite în urma atacului nu sunt altceva decât „păcatele și fărădelegile”[7].

Linia interpretării alegorice a pildei bunului samaritean în înțelegerea lui Origen este accentuată de acesta atunci când explicând pe cei care au trecut pe lângă cel tâlhărit afirmă că Preotul reprezintă întruchiparea Legii iar Levitul reprezintă pe proroci. Cât despre coborârera samariteanului prin acel loc găsim scris în omiliile sale ca „El n-a coborât din Ierusalim la Ierihon, ca preotul, ci dacă a coborât, El a coborât pentru a mântui pe cel aproape mort și a veghea asupra lui”[8].

Cât despre cele ce urmează întru săvârșirea deplină a binelui față de acel tâlhărit, după ungerea cu untdelemn si cu vin Origen susține că dobitocul peste care este pus rănitul nu este altceva decât „trupul său propriu” deoarece „El a binevoit să ia asupra Sa grija întregii omeniri, vina omului. Acest Samarinean poartă păcatele noastre și pentru noi rabdă dureri” iar locul în care este dus cel rănit, dar început a fi îngrijit, este hanul care întruchipează „așezâmântul Bisericii, care cuprinde pe toți oamenii”[9] iar hangiul nu este nimeni altul decât îngerul Bisericii iar într-o nota subiectivă, cum sublinează Origen, cei doi dinari reprezintă „cunoașterea Părintelui și a Fiului și cunoașterea acestei taine: Tatăl este în Fiul și Fiul este în Tatăl”[10].

În încheierea omiliei sale găsim concentrarea ideii origene asupra ideii de persoana  apropelui unde ne cheamă cu obligativitate să urmăm pe „Hristos și să avem milă de oamenii căzuți în mâinile tâlharilor, să mergem la ei, să le legăm rănile, să turnăm peste ele untdelemn și vin, să-i așezăm pe dobitocul (purtătorul) nostru și să purtăm sarcina lor, luând aminte că Fiul lui Dumnezeu nu se îndreaptă numai către învățătorii de Lege, ci către noi toți, zicându-ne: mergi și fă și tu asemenea”[11].

Clement Alexandrinul, un alt învățător de seamă al școlii alexandrine, urmează aceași linie alegorică, specifică acestei școli, afirmă că în această pildă, deși nu o dezvoltă atât de elaborat ca și Origen, ordinea iubirii trebuie începută de la Dumnezeu spre oameni iar apoi afirmă despre identitatea aproapelui din pildă și susține că „cine ar putea fi acest „aproape” dacă nu însuşi Mântuitorul? Cine mai mult decât El a avut milă de noi care eram călcaţi în picioare de către stăpânitorii acestei lumi întunecate, plini de aceste răni, patimi, groază, ură, dureri, deziluzii, plăceri? Pentru toate aceste răni Isus este unicul medic, El este acela care varsă peste sufletele noastre rănite vinul, care este sângele vieţii lui David. El este acela care varsă cu mână largă uleiul binefăcător, care este Mila Tatălui”[12].

În aceeași linie alegorică găsim și reprezentanți de seama ai teologiei românești care dezvoltă această pildă pe baza alegoriei, și anume pe Patriarhul Daniel, care în omilia sa intitulată „Samarineanul milostiv – chipul iubirii lui Hristos în oameni” afirmă că cel care a coborât „de la Ierusalim la Ierihon reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu a omenirii păcătoase … fapta samarineanului milostiv reprezintă lucrarea iubirii milostive a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor … vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Domnului … Biserica, spitalul în care se vindecă rănile pricinuite de păcate”[13].

A înţelege nu înseamnă a impune textului propria ta capacitate finită de înţelegere, ci a te expune textului şi a primi de la el un sine mai vast. Tocmai aici, din punctul meu de vedere și a principiilor hermeneutice, școala alexandrină cu reprezentanții și adepții ei greșesc în interpretarea acestui pasaj. Ei au venit cu bagajul lor și l-au introdus în text iar prin aceasta au făcut mai degrabă eisegeză decât exegeză.


[1] Marcu 12:30; Biblia versiunea Dumitru Cornilescu.

[2] Marcu 12:31

[3] Luca 10:29

[4] Origen, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 7, Omilia a XXXIV-A, București, Editura IBMBOR, 1982, pg. 125.

[5] Idem.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Ibidem, pg. 126.

[9] Ibidem, pg. 127.

[10] Idem.

[11] Ibidem, pg. 128.

[12] Clement Alexandrinul, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 4, Care bogat se va mântui, București, Editura IBMBOR, 1982, pg. 54.

[13] Ziarul Lumina, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia Diminicii a XXV-a după Rusalii,     http://www.ziarullumina.ro/articole;858;0;65069;0;Samarineanul-milostiv–chipul-iubirii-lui-Hristos-in-oameni *.html /25.01.2012/13:44

Un mesaj pentru navetiștii liceeni și studenți


N-am mai trecut de mult prin sat

Și-mi spune un om ce de pe-acasa a venit

Cum c-a-nflorit la noi mălinul

Si c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.

Eu nu știu cum să cred atâtea vești,

Când din scrisori eu văd precum matale

Din zi în zi mereu întinerești.

Nicolae Labiș – Mama

Problema timpului: raport om-Dumnezeu (2/2)


Întrebarea esențială a atemporalului este aceea: Ce a făcut Dumnezeu înainte de a face cerul și pământul? La această întrebare el răspunde ironic că „Dumnezeu a făcut iadul pentru cei ce pun întrebări incomode”. Pentru el timpul nu a existat înainte de creație. Dumnezeu a fost cel care a făcut timpul în sine împreună cu lumea. Creaturile lui trăiesc în timp din momentul în care El a creat, iar Dumnezeu este cel ce există în afara timpului.

Augustin nu a fost primul care a spus acest lucru, dar el a fost unic în modul în care a devzoltat-o. Mulți teologi vor spune că Dumnezeu a creat timpul și pentru că Dumnezeu l-a făcut nu putem aștepta să știm cum a făcut-o. Sir Thomas Browne, citat de Bennett, afirmă că „timpul îl putem înțelege. El este doar cu șapte zile mai bătrân decât noi iar horoscopul său este același ca lumea”. Această afirmare a lui Browne ne mulțumește doar conceptual. Brown, prin explicarea dată s-a mulțumit doar pe sine fără a explica ce înseamnă aceasta cu adevărat.

Diferența dintre Augustin și Brown este aceea că el a privit această întrebare din față începând cu remarca celebră deja, și anume: Ce este timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu, dar dacă aș încerca să-l explic unei persoane nu aș știi”.

În mare parte Augustin a discutat despre realitatea timpului. În orice moment doar prezentul este real. Pentru el întinderea timpului nu constră decât într-o serie de fapte care arată modul în care realitățile ne sunt prezentate minții noastre. Să nu ne gândim, susține Augustin, că modul în care experimentăm anumite evenimente pot ține pasul cu ordinea temporală în care au loc, ci mai degrabă, ca acestea să ne apară temporar ordonate în conștiința noastră într-un fel, mai degrabă decât altul. El a creat timpul prin crearea de ființe conștiente la realitățile ale căror minți au fost prezentate intr-un anume fel.

Astfel timpul, deși creat de Dumnezeu, el este legat de conștiința umană. „Dar cum se consumă viitorul, care încă nu este, sau cum crește trecutul care încă nu este? Oare nu prin faptul că cele trei există în sufletul în care face acest lucru. „Prin urmare, nu timpul viitor este lung, care nu este, ci viitorul lung este lunga așteptare a viitorului. Și nu este lung trecutul care nu este, ci lungul trecut este lunga memorie a trecutului”[1]. Augustin introduce în continuare existența nu a trei dimensiuni ale timpului, cum a fost cunoscut deja, ci a trei moduri ale timpului: prezentul trecutului, prezentul prezentului și prezentul viitorului[2].

Astfel, continuând această discuție a timpului legat de conștiința umană, Augustin afirmă:

„Am de gând să aduc în discuție un cântec pe care îl știu. Înainte de a-l începe, așteptarea mea este atentă la întregul cântec; însă, în momentul în care voi începe să cânt, atât cât voi fi trimid din el în trecut, atât se încordează și el în memoria mea, și, la rândul ei, se destinde și tăria acestei acțiuni a mea în memorie, ca urmare a ceea ce am interpretat și în așteptarea a ceea ce am de gând să interpretez; totuși atenția mea este prezentă, este aceea prin care este trecut tot ceea ce era viitor pentru a deveni trecut. Lucrul acesta, cu cât se face mai mult, și în mod evident se face, cu cât se prelungește mai mult memoria, dat fiind că așteptarea a fost scurtată, până ce se consumă întreaga așteptare, și până când acțiunea, în totalitatea ei, fiind încheiată, a fost transferată în memorie. Și ceea ce se petrece în tot cântecul se întâmplă în fiecare dintre părticelele acestuia, și în fiecare dintre silabele lui; exact același lucru se întâmplă și într-o acțiune mai îndelungată, una în care cântecul acesta este, propabil, doar o părticică a ei; același lucru se petrece și în întreaga viață a omului, în care toate acțiunile acestuia sunt părți ale acestei vieți;același lucru se întâmplă și în tot veacul fiilor oamenilor, în care viețile oamenilor sunt părți ale veacului lor”[3].

 

Cu alte cuvinte Augustin ilustrează, cred eu, cum diferența dintre două moduri ale noastre de a accesa timpul non-prezent crează sau definește diferența dintre trecut și viitor. Aceasta îi permite să spună că Dumnezeu fiind înafara timpului El este în postura de a știi totul, imediat, toate deodată.


[1] Augustin, Confesiuni, Capitolul XXVIII, București: Humanitas, 1998, pg. 422.

[3] Augustin, op. cit., pg. 422-423.